Timp de patru ani de zile am jucat teatru și am participat la festivalurile de teatru în limba engleză de la noi din țară doar pentru că eram un liceean ca toți liceenii: în căutarea identității și a acelui ceva care să mă facă diferit de ceilalți. Nu eram singurul, colegii mei de „trupă” făceau exact același lucru. De altfel, a participa la un  festival de teatru în limba engleză  – până și sintagma asta sună pompos – era o formă ciudată de aroganță și mândrie. Ne consideram pe o treaptă mai sus decât majoritatea liceenilor a căror experiență din liceu se limita la orele intensive de română și matematică. A umbla pe holul liceului știind că ai acasă câteva diplome de la o competiție internațională era un fel de paradă în care toată lumea – mai ales colegii care nu erau într-o trupă de teatru – te privea cu invidie sau dimpotrivă, cu admirație. Prima piesă de teatru în care mi-am exersat talentele de actor a fost o piesă originală la care am lucrat toți cei implicați în faimoasa și singulara noastră trupă de  teatru. A fost și piesa la care am depus cel mai mult efort doar pentru că era prima de genul acesta și pentru că trebuia să recuperăm niște ani buni în care alte trupe de teatru din oraș – mai ales cele de la liceele rivale –  adunaseră deja un gram de experiență. Lipseam de la ore pentru că aveam repetiții, era de altfel o scuză foarte bună mai ales că instituția din care făceam parte cu toții își punea speranțele în noi. Prima competiție la care am participat a fost una locală: Drama Day Suceava (o zi dramatică în traducere sic!) un conglomerat de copii de școală generală ce interpretau Romeo și Julieta într-o variantă americănească simplificată și liceeni la fel de aroganți ca și noi. Pentru tânăra noastră trupă de teatru ziua dramatică a fost un început bun: eu am primit premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar și premiul pentru cea mai bună engleză, iar trupa în sine a obținut Marele Premiu (o vază mică de metal pe care apoi am folosit-o pe post de suport de lumânare). Reușita a fost un nou motiv de mândrie, nemotivată de altfel pentru că „festivalul” mai sus amintit era un fel de serbare de sfârșit de an școlar în care fiecare clasă își aducea pe scenă copiii cei mai buni pentru a spune o poezie (niște poezii destul de lungi). Scena pe care ne-am interpretat rolurile era ca un podium puțin mai extins care nu avea nici măcar cortină, reflectoare sau sisteme de sonorizare. Am primit diplome și premii de la edituri care doreau să scape de maculatura rămasă din vremuri apuse în sacoșe de plastic frumoase, colorate și oferite cu emfază de către membri juriului. Trebuie remarcat faptul că mai nici un membru din juriu nu avea cunoștințe de limba engleză însă jurizau un festival de teatru în limba engleză și asta conta cel mai mult. Ziarele au vorbit și ele cu emfază despre cât de plină de surprize e noua generație, iar noi eram în al nouălea cer. Cel de-al doilea concurs național la care am participat se numea sugestiv The Ingenious Drama Festival Bacău (pe scurt ID FEST Bacău), organizat de un alt grup de elevi la fel de motivați ca și noi în activități extrașcolare. Diferența dintre noi și ei era că domnii de acolo aveau aroganța mult mai pronunțată decât noi. Partea bună a festivalului era faptul că am avut ocazia de a lucra cu actori profesioniști care au fost destul de drăguți pentru a ne introduce în tainele fabuloase ale teatrului. La fel, domniile lor, nu toate, nu înțelegeau o boabă de limbă engleză, dar aveau ocazia de a regiza workshopuri la un festival de teatru în limba engleză care era deja la a cincea ediție. La un moment dat a fost și un water fight la care nu a participat nimeni și un green party în care nimic nu era verde. Jurizarea a fost și ea de nota zece: președintele juriului – în ciuda faptului că era un actor deosebit – a pronunțat greșit numele trupei (dovadă că nu avea cunoștințe de fonetică a limbii engleze și nu numai de fonetică), aveau și un native speaker o americancă venită parcă de la periferiile Americii (conta că era nativă), iar organizatorul care trebuia să facă parte din juriu era în al nouălea cer atunci când viziona interpretarea noastră și nu a reușit să spună decât că piesa noastră a fost OK. În comparație cu ziua dramatică, festivalul de la Bacău a fost pentru noi o experiență destul de plăcută: am cunoscut oameni noi (pasionați sau nu de teatru), am descoperit cum e să stai într-un cămin timp de cinci zile fără apă caldă și cum e să ai la micul dejun pâine garnisită cu mucigai, plus alte aventuri. În materie de premii, am avut două nominalizări pentru cel mai bun actor respectiv cea mai bună engleză. Zilele au trecut și a urmat o nouă zi dramatică în Suceava și am descoperit că de la an la an oamenii se schimbă. Am primit mâncare mai bună (în loc de franchise am primit pizza), am avut și oameni care să ne arate cum stau lucrurile prin oraș (deși eram și noi natives). Restul a fost la fel: mulțumiri aduse consiliului județean pentru susținerea unui astfel de proiect cultural, mulțumiri aduse membrilor juriului și a tuturor celor care au contribuit la organizarea festivalului (și urma o serie de porecle a unor pletoși), scena a fost același podium extins, fără cortină – spectatorii aveau acces instant la ceea ce făceam noi în presupusele culise – fără sistem de sonorizare – totuși schimbaseră casetofonul – fără reflectoare – lumina era tot timpul aprinsă – același juriu cunoscător în ale limbii engleze. Din lipsă de concurență am primit din nou premiul pentru cel mai bun actor și pentru cea mai bună engleză, iar trupa noastră a primit din nou Marele Premiu (o altă vază, colorată, dar din același material). Restul îl știți, sacoșele și toate cele. Apoi ne-am gândit să schimbăm puțin perspectiva și ne-am înscris la un alt festival de limba engleză din Pitești numit Argeș Drama Festival, organizat de un american numit Michael – celălalt nume nu l-am aflat niciodată. A fost o altă experiență de neuitat: dușuri irlandeze, toalete turcești, garnitură de cartofi piure dizolvat cu apă din belșug, un american care încerca să facă atmosferă însă nu era nicicum credibil, un juriu format din actori extraordinari dar care nu știau limba engleză decât așa ca să înțeleagă ideile principale. Toți participanții au luat premii – dintr-o dorință pacifistă a spiritului american – inclusiv cei care se aflau acolo doar pentru mâncarea de după. Astfel că au fost vreo trei premii pentru cel mai bun actor – unul l-am luat eu – vreo trei pentru cea mai bună engleză – unul a fost al meu – iar trupa noastră a primit premiul pentru cea mai bună piesă și pentru cea mai bună coloană sonoră. A urmat o altă ingenioasă escapadă în orașul bacovian. S-au schimbat și aici lucrurile: mâncare mai bună, apă caldă, puțin mai multă aroganță din partea organizatorilor (se formaseră bisericuțe și instituții de procesare a informațiilor între timp), atelierele de lucru au fost și ele împărțite în grupuri mai mici și mai accesibile, în rest același ritual. Noutatea care ne-a dat peste spate a fost noul președinte al juriului materializat în persoana Gianinei Corondan care, la vremea aceea, nu știa limba engleză și în timpul festivității de deschidere ne tot spunea că organizatorii „put her there” ca să țină speech. Piesa prezentată de noi a fost un fiasco, rezultatele au fost pe măsură. A urmat o a treia zi dramatică care s-a încheiat în același mod ca și celelalte două doar că vaza era din nou schimbată, la fel și casetofonul și juriul (președintele juriului din primele două ediții nu-și putea lua ochii de pe o fătucă, membru al aceluiași juriu). Singurul festival de teatru în limba engleză de care îmi amintesc cu plăcere este cel din Arad, Teen Play. În ciuda faptului că am fost cazați la un centru de plasament pentru tineri fără locuință și în ciuda faptului că la un moment dat una dintre toalete s-a înfundat iremediabil răspândind arome nu tocmai plăcute, totul a fost bine organizat iar experiența teatrală a fost pe măsură. Pe scenă au rulat numai piese bune interpretate la fel de bine, jurizarea a fost impecabilă. Am obținut un singur premiu, pentru cea mai bună engleză, iar sacoșa nu era plină de maculatură. Deși cronologic vorbind festivalul de la Arad nu a fost ultimul la care am participat am preferat să-l plasez în final pentru a lăsa o impresie plăcută. Lăsând la o parte orice ironie astfel de activități sunt lăudabile din perspectiva obiectivelor pe care acestea le au: oferă posibilitatea unei interacțiuni culturale și sociale între elevi din orașe diferite, școli diferite, dându-le prilejul de a se manifesta într-un alt mod și de a învăța limba engleză pe alte căi, mai interesante decât cele tradiționale.